1. Din ziua-n care omul pe lume a venit,
În colțul lui de suflet credința s-a sădit,
Ca o sămânță vie, ascunsă-n țărână și har,
Purtând în ea nădejdea aprinsă pe altar.

2. Credința-i încrederea ce nu se frânge-n vânt,
Când toate câte-s astăzi se pierd de pe pământ,
E gândul că există un adevăr ceresc,
Mai presus de tot ce ochii omenești zăresc.

3. Credința-i să înaintezi prin noaptea fără stea,
Când drumul se ascunde sub umbra tot mai grea,
Și chiar când nicio rază nu-ți luminează-n zare,
Să știi că Dumnezeu îți aprinde-o lumânare.

4. E legământul tainic al sufletului cu Dumnezeu,
Când omul își încredințează viața-n brațul Său,
El este stânca vie, temeiul neclintit,
Iar acel ce este ancorat în el nu poate fi zdrobit.

5. Credința se arată pe culmea de tăceri,
Când sufletul se zbate sub grele întrebări,
Când zgomotul cuprinde pământul neîncetat,
Hristos oprește lumea ca glasul Lui să fie ascultat.

6. Credința-i alegerea de-a merge mai departe,
Când drumul te rănește și sufletul se zbate,
Să faci încă un pas când totul pare greu,
Știind că peste tine veghează Dumnezeu.

7. Ea nu îți dăruiește un drum mereu senin,
Nici nu te scapă-ntotdeauna de lacrimă și chin,
Ci spune că și-n vale, când pașii ți se frâng,
Mâinile Celui veșnic spre tine se întind.

8. Căci poate ca piciorul să cadă jos, în vale,
Și inima să plângă sub rănile ei goale,
Dar Cel ce vede omul căzut și obosit,
Își pleacă mâna, ridică și suflă duh de reînnoit.

9. Iar când nu mai ai puterea să crezi că vei putea,
Când rugăciunea-ți pare pierdută-n inima ta,
Credința nu-i tăria de-a nu fi niciodată frânt,
Ci mâna ce se-ntinde spre Tatăl Cel Preasfânt.

10. Și când se va sfârși și ultima cărare,
Când lumea va rămâne o umbră-n depărtare,
Credința va rămâne, când toate vor pieri,
Căci în Hristos cel viu vom învia și vom trăi.